Am aterizat pe micul aeroport Nënë Tereza tîrziu în noapte, după ce schimbasem avionul în München, nu există cursă directă București-Tirana, trebuie să zbori o mie și ceva de kilometri spre nord, în Germania, ca să te reîntorci în sud, anxietatea mea legată de zbor mă epuizase, două decolări, două aterizări, mă simțeam deja undeva la capătul lumii, deși nu sînt decît 900 de kilometri între țările noastre care nu au fost în trecut „vecine”, ci doar „prietene”, grație unui regim comunist cumplit de asemănător. În afară de această poveste, cea a trecutului recent, nu știam nimic despre Albania.
Doar faptul că un stră-stră-străbunic de-al meu, aromân, pe care nu l-am identificat nici acum, a venit din Albania în România la final de secol XVIII, pe timpul domniei lui Grigore Ghica. Însă nu e singurul motiv pentru care m-am simțit în Albania „acasă”. Am avut un profund sentiment de acasă din momentul în care avionul, în sfîrșit, a pus roțile pe pistă și am răsuflat ușurată. Nu mi-l pot explica.
Făcusem cunoștință cu poporul albanez și cu limba lui încă de pe aeroportul din München, am observat că toți bărbații trecuți de 50-60 de ani (unul dintre ei a stat chiar lîngă mine în avion) purtau ceasuri de mînă mecanice, parcă moștenite de la tați sau bunici. În România, ceasurile de mînă sînt pe cale de dispariție.
Mi-am zis că timpul în Albania se măsoară altfel, e un timp „clasic” și mai puțin elastic decît timpul întregistrat de dispozitivele electronice. E un timp mai riguros. Și așa a și fost – în luna petrecută în Albania, sub un cer de vară invariabil senin, fără strop de ploaie, fără urmă de nor, mi-am regăsit timpul verii din copilărie, zile care par nesfîrșite, sufocate de caniculă (în Tirana sînt în mod obișnuit 40 de grade în iulie), însă supuse unei discipline, orele de masă, orele de somn, orele destinate siestei.
mai mult la /dilemaveche.ro/
